Ne place să credem că marile crize economice vin din forțe impersonale: piețe, cicluri, bule. Liaquat Ahamed – fost șef al diviziei de investiții a Băncii Mondiale- propune o ipoteză mai incomodă. Marea Criză a avut nume și prenume, de fapt patru: ale oamenilor care conduceau câteva din băncile centrale ale lumii.

Distribuția pare scoasă dintr-un roman. Englezul Montagu Norman, de la Banca Angliei, era enigmatic și ipohondru și visa să redea Londrei statutul de centru financiar al lumii. Americanul Benjamin Strong, de la Fed-ul din New York, era pragmatic, bolnav de tuberculoză și singurul capabil să țină laolaltă cooperarea internațională. Germanul Hjalmar Schacht, de la Reichsbank, arogant, dar strălucit, stabilizase marca după hiperinflația din 1923 și lupta cu povara reparațiilor de război. Francezul Émile Moreau, de la Banque de France, nu avea încredere în nimeni, mai ales în britanici, și punea siguranța Franței mai presus de orice. Cei patru își scriau, se vizitau și se credeau, nu fără motiv, stăpânii finanțelor lumii.

Drama cărții ține însă de idei mai mult decât de personaje. Toți patru erau prizonierii aceleiași credințe: etalonul aur, pe care nu îl vedeau doar ca pe o simplă politică, ci ca pe o virtute morală. După Primul Război Mondial, revenirea la aur trebuia să aducă ordine. A adus în schimb deflație și șomaj. Marea Britanie s-a întors la aur în 1925, la paritatea…



Citește mai mult pe Hotnews.ro

Sursa https://www.hotnews.ro

Lasă un răspuns